Orbul

       În curtea cu lucruri amestecate, a devenit brusc o prezenţă, singura: alb curat, cu o statură de lup, gata să se lase la pământ,  şi-a rotit capul  cu urechea scurtată ciobăneşte în sus,  şi atunci a căpătat o expresivitate neobişnuită. Ochiul drept, golit de globul său îşi adunase carnea, acum vindecată, iar celălalt aţintea un iris verde fosforescent sau gri, de cataractă. Din pieptul larg, lătratul tuna, efectiv. Povestea lui e aproximativă: lăsat în urmă de ciobani, care şi-au urcat turmele în mijloace de transport motorizate, a nimerit într-un laţ,  pentru sălbăticiuni, unde l-a  găsit "vânătorul". Se pare că "omul" l-a  lovit peste cap, scoţându-i ochiul, peste spinare. Scăpat din mâini, s-a târât, frânt, prin tufişuri, înfometat şi rănit, cineva i-a adus oase, iar apoi l-a  pus paznic casei.Nu i-au rămas nici măcar resturi de vedere, dar fălcile puternice prind pâinea din zbor, nările amuşină o fărâmă de speranţă de pe jos. Orice sunet facut de om întâmpină aceeaşi întrebare pe chipul inteligent. Răsare atent la pasul stapânului, primit din drumurile lui cu manifestări de bucurie sonore şi jucăuşe. După o vreme, a recunoscut şi altă voce, alte mâini, mai fragile, dar  mereu pline pentru el. Mâinile acelea se tem să-ţi reverse mângâierea pe cap, pe miţele albe, pentru că le pot aştepta, pe bună dreptate, colţii.