Un lucru mai rău decât să te simţi singur cu ceilalţi: singur cu tine. Trist e că se întâmplă şi de sărbători, de Crăciun… Naştere, Paşte, Rusalii, Sfântă Mărie, substantive majusculă, iz de vacanţă oficială, afumătură, prilej de bântuit malluri şi de mituit golul, foamea dinlauntru cu lucruri inutile, aceleaşi, multiplicate pe mii de metri pătraţi. Legitimarea prin afişare. Multe premise de a fi mulţumiţi, dacă nu bucuroşi, uneori atinşi de fericire, şi totuşi…Am pierdut Timpul Sacru, ritmurile eterne, disciplina spirituală care pune hăţuri pornirilor de tot felul transformate în nărav. Abstinenţă. Fără dedulcire, tăcere mai multă, atenţie la sine în raport cu ceilalţi, mărturisire, canon, iertare, împăcare, compasiune. Chiar şi una singură din acestea ne-ar fi oprit în acest răstimp revărsările de fiere, pierderea minţilor, a dragilor noştri, a bunurilor, poate, dăruindu-ne în schimb unii altora.
Dar Istoria sfântă trece înainte. Fără noi. Câţi am recitit pasajele de Acum, câţi ne-am gândit la miracolul de mâine, privindu-ne în Pruncul, Fiu al omului, ce va veni pe lume pentru o soartă atât de crudă, ca a noastră, de altfel? Hm, poate şi noi vom clatina capul şi îi vom închide uşa, că doar nu avem loc. Ne e plină casa de Legiune: mândrie, grijă, invidie, răutate, indiferenţă, Hofstede, cruzime, frică, totdeauna gata să “se înscrie”. Fecioara-potir ne va privi tristă, depărtându-se de la noi cu Darul nebănuit. Fericiţi cei ce vor primi-o măcar într-un colţ al sufletului lor, nu chiar acasă, ci barem într-un grajd…Şi mai fericiţi, şi rari, vestitorii. Cât despre magi, n-am auzit de mult de ei. Iată cum, fără să ştim, fără să vrem, suntem pe scena aceasta, în piesă, jucând un rol la care ne osândim. Singuri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu