Complexul lui Apollo

…iar la greci:legenda spune că Leto, însărcinată cu un Zeus veşnic fecundator şi absent din viaţa progeniturilor şi a mamelor respective, s-a retras pe insula Delos, unde a dat naştere gemenilor Artemis şi Apollo. Detaliu semnificativ: viitoarea zeiţă a vânătoarei se ridică şi îşi ajută mama să-i aducă pe lume fratele şi devine astfel, simbolic, prin experienţă, egala femeii aflate în travaliu, şi, de ce nu, un dublu al acesteia; preia,  în consecinţă, atributul de mamă pentru propriul frate…Acesta se substituie, prin lipsă, bărbatului (ideal) pentru mamă, dar şi pentru soră, în virtutea unei coerenţe mitologice infailibile.  Nu întâmplător, Artemis, aparent hotărâtă, dar duală în fapt,  alege castitatea, gonind însă prin păduri după vânat, un transparent semnificant al iubirii. Perechea sa  virtuală, căreia îi rezervă potenţialul partenerului de cuplu, nu este nimeni altul decât Apollo, argument susţinut şi de “promiscuitatea” sarcinii gemelare. Actualizând  echivalenţele, ajungem la incest. Ca orice “legătură bolnăvicioasă”, triada lor trezeşte sensibilităţi nebănuite: neinspirata Niobe se declară îndreptăţită a fi mai mândră de fiii şi fiicele sale decât  Leto. Va plăti scump: gemenii divini îi săgeteată cu cruzime pe toţi , cu excepţia ei (sărmana!), pentru a satisface un afront dispoporţionat cu fapta, dar egal cu propria lor neîmplinire şi nefericire. Împlinind arhetipul, când suntem confruntaţi cu ameninţarea “iluminării” unui fapt incomod, greu de suportat, întindem arcul spre cel ce ne pune faţă în faţă cu noi înşine pentru a nu risca durerea.