orientări

     Într-o zi, un "caz" de boală mintală gravă a fost prezentat într-un mediu de specialişti în domeniu, împreună cu o cerere de ajutor. Fără casă, familie, cu banii puţini de la stat, din pensia de boală, doamna în cauză ar fi urmat traseul prevestit de sceptici şi cinici, la Borşa...
   -Oare putem face câte ceva pentru ea şi cei asemenea ei, pentru noi, oricare din noi, vizaţi de posibilitatea de a  primi un flash din faţă şi lateral purtând după grumaji tăbliţa cu "schizofrenie"...? Să nu uităm, cauzele, factorii predispozanţi şi alte asemenea lucruri interesante de citit, nu de trăit sunt încă o mare necunoscută; pe absolut oricare, la o cotitură, ne poate aştepta străinul fără chip care vorbeşte în propriul nostru cap, dezlânat şi  aberant, non-eul mânat de porniri obscure.
  -Da, se poate face, -o asociaţie, a spus vocea tânără, săritoare şi doctă de la catedră. Ştiu eu pe cineva, voi face o legătură.
   Mulţumirile nu au întârziat să curgă, în scris, şi ca un reminder pentru proiect. A mai fost însă ceva, povestea de viaţă  respectivă expusă pe un blog, alături de altele... Atâta doar că de la catedră, lumea se vedea, să zicem,  printr-o fantă convexă, legitimizată de vremuri, pe când blogul o arăta concavă, după o matriţă ceva mai veche...Orientări diferite, deci. Oricum,  prăpastia dintre două teorii a fost prea mare pentru ca să nască un proiect, o speranţă pentru cineva anume, unic, ca noi toţi, şi totuşi,  mai apropiat de cer decât mulţi.
     În chip miraculos, fiinţa asta "din altă lume" ( îţi aminteşti, Dorina?) este umbrită de o putere mai înaltă, mult peste cele omeneşti, căci ea îi trimite, rând pe rând, sprijinitori. Cu fiecare criză existenţială, mica armată se înnoieşte, schimbă căpetenii şi tactici, iar  înălţarea urmează căderii.
  Interesul ei pentru spirit le-a adus faţă în faţă, fără a şti una de alta, alta   care putea pune umărul la schimbarea destinului unui om-simbol şi al castei sale din umbră.
   - La o conferinţă cu ştaif, catedra, de sus, a privit oarbă spre locul de jos al învăţăcelului .

trup si suflet

Se întâmplă ca, din ce a fost odată, sufletul să nu-şi amintească nimic.Să nu poată reînvia trăirile. Nu ne prea atrage atenţia asupra sa ori, mai degrabă, noi trăim nemijlocit stările, sentimentele, fără a le pricepe semnificaţia. De aceea,  memoria sufletului e volatilă. În schimb, cu trupul avem cea mai bună priză, pentru simplul fapt că ne impune veghea, de la cerinţele-i plictisitoare, până la perspectiva durerii  de temut... Fiind primul expus, înregistrează atent experienţele, pentru a evita orice neplăcere pe viitor. Marile extreme sufleteşti îşi trimit acutele în trup, ca eveniment memorabil, însă  pragul individual de senzorialitate  face din noi instrumente de vibraţie atât de diferite. Un nivel înalt reverberează pe măsură şi în eterul interior, generând un anumit tip de revelaţie. De obicei, se crede că trupul nu ţine pasul cu partenerul său imaterial, dar oare când primul intră în declinul firesc, nu cumva sufletul tânjeşte amintindu-şi cele ale cărnii? Atunci, memoria sângelui (re)creează memoria volatilă.

Orbul

       În curtea cu lucruri amestecate, a devenit brusc o prezenţă, singura: alb curat, cu o statură de lup, gata să se lase la pământ,  şi-a rotit capul  cu urechea scurtată ciobăneşte în sus,  şi atunci a căpătat o expresivitate neobişnuită. Ochiul drept, golit de globul său îşi adunase carnea, acum vindecată, iar celălalt aţintea un iris verde fosforescent sau gri, de cataractă. Din pieptul larg, lătratul tuna, efectiv. Povestea lui e aproximativă: lăsat în urmă de ciobani, care şi-au urcat turmele în mijloace de transport motorizate, a nimerit într-un laţ,  pentru sălbăticiuni, unde l-a  găsit "vânătorul". Se pare că "omul" l-a  lovit peste cap, scoţându-i ochiul, peste spinare. Scăpat din mâini, s-a târât, frânt, prin tufişuri, înfometat şi rănit, cineva i-a adus oase, iar apoi l-a  pus paznic casei.Nu i-au rămas nici măcar resturi de vedere, dar fălcile puternice prind pâinea din zbor, nările amuşină o fărâmă de speranţă de pe jos. Orice sunet facut de om întâmpină aceeaşi întrebare pe chipul inteligent. Răsare atent la pasul stapânului, primit din drumurile lui cu manifestări de bucurie sonore şi jucăuşe. După o vreme, a recunoscut şi altă voce, alte mâini, mai fragile, dar  mereu pline pentru el. Mâinile acelea se tem să-ţi reverse mângâierea pe cap, pe miţele albe, pentru că le pot aştepta, pe bună dreptate, colţii.

Iedul cel mare

 Creangă pentru copiii bătrâni, două personaje: iedul cel mare şi capra. Cel mic e prea "cu minte", iar mijlociul rămâne în plan secund. Întâii născuţi dau prin băţ de obraznici " şi "sar înainte cu gura", adică promit cu uşurinţă că  vor respecta instrucţiunile mamei. În fond, pe ei îi vizează  întrebarea "Pot să am încredere în voi?"şi sfatul "Să ascultaţi unii de alţii", în speranţa subordonării lor mezinului  înţelept. Încercarea nu întârzie şi copiii, lipsiţi de protecţie, se află  în faţa opţiunii de a deschide uşa cuiva  în posesia textului-parolă, dar  invizibil aşa că, surd la vocea raţiunii, iedul cel mare decide  singur pentru toţi. Scenariul nu e simplu: cel mic are ascunzătoarea cea mai inspirată, urmat de mijlociu, sub cherşin, iar celui  mare îi rămâne locul extrem de vulnerabil, singurul care permite şi manevrarea zăvorului. Atenţie, acesta nu este tras înainte ca fraţii să se facă nevăzuţi. Totuşi, dacă decidentul este sigur  că "e mama", de ce îngăduie aceste pregătiri şi el însuşi se ascunde? Doar alternativa este cea mai rea posibilă, dincolo nu se poate găsi decât "un duşman", şi nu dintre "lupii cei albi", cum bine anticipează prudentul. Răspunsul poate fi unul foarte modern pentru vremea lui Creangă, şi anume,  lipsa de sens, vidul existenţial resimţit cu atâta putere, încât insul e dispus să-şi primejduiască viaţa, a sa, a celor apropiaţi , pentru a-şi satisface setea de senzorialism.Ar putea părea exagerat, că vorbim despre copiii fără minte, dar nu suntem departe de parabola fiului risipitor, mai norocos din cel puţin două puncte de vedere: experienţa lui este traumatizantă, pentru că, odată epuizate resursele băneşti, suferă cumplit de foame, dar nu fatală; apoi, are un părinte care îl iubeşte necondiţionat, bucurându-se că s-a întors, chiar dacă i-a risipit averea, spre deosebire de capra lui Creangă, prea avidă de senzaţionalul evenimentelor şi dornică de răzbunare ca să-şi mai jelească fiii. Poate că această "uitare" nu e străină de felul lor dificil de a fi, păgubos (?) pentru o mamă şi  văduvă singură. Pare-se că în vremuri de prabolă lumea largă era mai sigură decât în cele de poveste, când primejdia venea ea singură în pragul uşii. Prilej de reflecţie: suntem noi cum ne-ar fi dorit părinţii? Şi mai departe...?

"Aurel"

     Se zice că numele predestinează. Dar evoluţia etimologică a acestuia ? Nu-l putem dezlipi uşor pe "Aurelius" de "Marcus", împăratul-filosof. Azi, nouă ne-a mai rămas doar "Aurel". Întâmplător sau nu, acesta conţine si segmentul "-el", uşor de identificat  în cuvintele "păstorel", "alunel"etc, sufix diminutival pe numele lui, cu rol de a exprima ideea de "mai mic", "mai delicat", în orice caz, de "mai puţin". Filiaţia ar fi, deci, "aurus", "Aurelius", "auritul", "cel de valoarea aurului" şi, în final, mioriticul Aurel.
  Povestea omului a început promiţător, ca cea a numelui roman. Devenit proprietar de casă şi grădină, s-a înălţat maiestuos până la Aurelius, de unde, domol, adus de spate sub noua povară, a dat raspunsuri la curiozităţile atât de omeneşti ale vecinilor: "Ne mutăm aci cu nevasta!", căci, la vreo şaij de ani, e însurat, băiatul, doctor, aşezat la casa lui,  mare, cu cabinet...La nici săptămâna, au apărut cumpărători noi. Gata! Vinde. Zeci de ochi curioşi au privit peste poartă, unii dincolo de ea,  încăperile pustii. Dintre toţi, cei mai negri au revenit de  multe ori, aducând cu ei perspective  aberante, de la construcţii amintind arta maeştrilor patiseri până la cântări de mare sentiment în jurul  arderilor de tot de pe grătare. Proprietarul, empatic din fire, a prins repede senzaţiie noi încercate de vecinii apropiaţi, mai ales  cei cu copii mici, şi i-a compătimit în gura mare, sfătuindu-i să cumpere acareturile în ruină. I-a şi ofertat sub preţul cerut din oficiu, oricum, unul mult peste dublul celui real. N-a fost sa fie. Şi-a găsit însă omul: pensionar, gata să trădeze apartamentul pentru o casă la ţară, bolnav, deci inapt pentru efortul fizic cerut de reabilitarea imobilului. Cine, atunci? Aurel! El, din buzunarul propriu, scoate cu generozitate banii necesari acoperirii defectelor majore, urmând ca să şi-i recupereze  de la proprietarul aflat acum pe mâna doctorilor. Uimit de transformarea miraculoasă, deplânge graba de a-i fi promis amicului noua casă înainte de a o pune pe piaţă. Evident, alt preţ.
   Renovarea: muncitori (ne)calificaţi, sub supraveghere, improvizaţii la grătar, şi grade multe în distilerie, ca să aducă inspiraţia necesară expunerii cu glas mare a vieţii şi opiniilor formate la şcoala experienţei, peste cele opt clase. Pe o rază medie de acţiune de cca 500 de m, vecinii au ascultat cu reculegere de sine o suită de expresii de largă circulaţie, folosite dezinvolt şi destul de personalizat, datorită practicării scrupuloase. Păgubiţi se pot considera  adepţii lui Freud: regresia la stadiul buco-anal,  transferul,  complexele, beteşugurile supraeului,  ceva parafilii, toate într-un regal de neuitat...Aurel! Aurel!!
P.s Pe Aurel l-am văzut în spatele meu, când m-a ispitit să arăt altora cine-mi sunt, când am confundat efortul de a câştiga cu cel de a-l înşela pe altul învelind în ţiplă un măr viermănos, dar mai ales când îmi scapă demonul acela furios şi jignit...