Creangă pentru copiii bătrâni, două personaje: iedul cel mare şi capra. Cel mic e prea "cu minte", iar mijlociul rămâne în plan secund. Întâii născuţi dau prin băţ de obraznici " şi "sar înainte cu gura", adică promit cu uşurinţă că vor respecta instrucţiunile mamei. În fond, pe ei îi vizează întrebarea "Pot să am încredere în voi?"şi sfatul "Să ascultaţi unii de alţii", în speranţa subordonării lor mezinului înţelept. Încercarea nu întârzie şi copiii, lipsiţi de protecţie, se află în faţa opţiunii de a deschide uşa cuiva în posesia textului-parolă, dar invizibil aşa că, surd la vocea raţiunii, iedul cel mare decide singur pentru toţi. Scenariul nu e simplu: cel mic are ascunzătoarea cea mai inspirată, urmat de mijlociu, sub cherşin, iar celui mare îi rămâne locul extrem de vulnerabil, singurul care permite şi manevrarea zăvorului. Atenţie, acesta nu este tras înainte ca fraţii să se facă nevăzuţi. Totuşi, dacă decidentul este sigur că "e mama", de ce îngăduie aceste pregătiri şi el însuşi se ascunde? Doar alternativa este cea mai rea posibilă, dincolo nu se poate găsi decât "un duşman", şi nu dintre "lupii cei albi", cum bine anticipează prudentul. Răspunsul poate fi unul foarte modern pentru vremea lui Creangă, şi anume, lipsa de sens, vidul existenţial resimţit cu atâta putere, încât insul e dispus să-şi primejduiască viaţa, a sa, a celor apropiaţi , pentru a-şi satisface setea de senzorialism.Ar putea părea exagerat, că vorbim despre copiii fără minte, dar nu suntem departe de parabola fiului risipitor, mai norocos din cel puţin două puncte de vedere: experienţa lui este traumatizantă, pentru că, odată epuizate resursele băneşti, suferă cumplit de foame, dar nu fatală; apoi, are un părinte care îl iubeşte necondiţionat, bucurându-se că s-a întors, chiar dacă i-a risipit averea, spre deosebire de capra lui Creangă, prea avidă de senzaţionalul evenimentelor şi dornică de răzbunare ca să-şi mai jelească fiii. Poate că această "uitare" nu e străină de felul lor dificil de a fi, păgubos (?) pentru o mamă şi văduvă singură. Pare-se că în vremuri de prabolă lumea largă era mai sigură decât în cele de poveste, când primejdia venea ea singură în pragul uşii. Prilej de reflecţie: suntem noi cum ne-ar fi dorit părinţii? Şi mai departe...?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu